Sa nu lasam mostenire copiilor nostri traumele propriei copilarii

“Lasa ca nici eu nu am avut, si n-am mai murit!”, “Bataia e rupta din rai!”, “Copilul se pupa doar in somn!”, Unde da mama, creste!”…sunt doar cateva din vorbele de duh ale trecutului nostru.

Azi suntem adulti si copilaria am lasat-o in urma asemenea unui vis pe care noaptea il traiesti din plin iar dimineata iti amintesti abia cateva franturi.

Privesc in jurul meu si adesea ma intreb daca exista oameni care in copilarie sa nu fi suferit o trauma. Si aici nu ma refer la acele intamplari nefaste, precum abuzul sexual sau fizic ci ma gandesc mai degraba la abuzul emotional. Aproape in fiecare familie a existat un parinte care a  criticat, care a judecat, care l-a comparat pe copilul sau cu un altul, un parinte care a fost imprevizibil, instabil emotional, un parinte care a avut asteptari prea mari sau care a lipsit total din viata copilului lui.

Copilul care e dependent de parinte, fara voie preia o parte din povara trecutului  pe care o poarta adultul fiindca aceasta energie negativa este profund socanta iar pentru un copil este imposibil de gestionat. Prin urmare abuzul emotional genereaza traume ce sunt adanc intiparite in subconstient, ele iesind la iveala doar in momentele cheie, in anumite situatii declansatoare.

Atunci veti vedea parinti care sunt prea permisivi si il lasa pe copil sa faca tot ce ii trece prin cap numai de teama de a nu-l traumatiza. Atunci veti vedea parinti care cumpara jucarii in nestire tocmai pentru ca celui mic “sa nu-i lipseasca nimic”. La fel se intampla in cazul in care parintele nu pune pret pe notele de la scoala pentru a nu-i crea disconfort emotional micutului. Aceste exagerari sunt menite sa il destabilizeze pe copilul a carui personalitate e in formare. El nu va avea valori autentice la care sa se raporteze fiindca va purta in drumul spre maturitate masca identitatii parintelui.

Daca va numarati printre cei care au suferit in copilarie din varii motive, atunci e imposibil sa nu regasiti inca dezechilibre in viata de adult. Sa ne amintim ca in general in viata ne lasam guvernati de emotii si atunci rationalul nu are nici un cuvant de spus. Blocaje verbale, emotionale in anumite situatii, teama inexplicabila ori manifestari la  nivel fizic, somatizari ale propriilor suferinte pshice va pot aduce cu usurinta in copilarie, aproape retraind trauma din trecut.

In majoritatea cazurilor parintii nu au constientizat faptul ca propriul comportament le aduce suferinta copiilor. Rar, exista in lume oameni care sa le faca rau propriilor copii cu buna stiinta. Cu totii au crezut ca la momentul oportun au luat cea mai buna decizie spre binele nostru. Educatia, cunoasterea, accesul la informatie erau limitate.

Atunci cand un om sufera sau traieste un soc are doua posibilitati: sa fuga sau sa lupte. Copilul nu are niciuna si atunci e nevoit sa accepte situatia. Adaptarea lui va fi insa greoaie si va avea un pret. Abuzul devine propria lui realitate si suferinta va face parte din viata. Anumite raspunsuri se vor concentra pe situatiile date si copilul va trai trauma ca pe ceva natural, invinovatindu-se adesea si devalorizandu-se.

In momentul cand ajunge adult si simte ca in anumite situatii ceva ciudat se petrece cu el atunci realizeaza ca trecutul lui nu a fost lipsit de angoase.

Recunoasterea, acceptarea si validarea sunt primii pasi care trebuiesc facuti pentru ca trauma sa poata fi depasita. In cele mai multe cazuri teama este cea care ne trimite in trecut si ne testeaza gradul de incredere in fortele proprii si stima de sine. Fiindca atunci cand suntem traumatizati ne pierdem respectul pentru propria persoana si consideram ca nu meritam mai mult. Redobandirea demnitatii e un proces anevoios si dureros.

Daca am reusi sa fim autentici, sa nu mai traim in minciuna si sa ne expunem plini de curaj realitatii atunci dam o sansa iubirii de sine sa se nasca din nou.

Vinovatia resimtita nu face decat sa ne arunce in trecut. Credem cu toata fiinta noastra ca am meritat acel tratament, cand de fapt experientele de viata si personalitatea parintelui au fost definitorii in acea perioada. Ei au actionat guvernati de niste patternuri aflate in inconstient.

De cele mai multe ori retraim momentele copilariei impreuna cu proprii nostri copii si atunci este si momentul cand oprim natural repetarea acestui comportament insa nu inainte de a simti durerea, tristetea si neputinta de a face fata situatiei. Daca insa suntem blanzi cu noi insine si avem rabdare…daca adaugam dragoste si intelegere schimbarea va veni de la sine. Flacara energiei noastre se va aprinde din nou, vom intelege ca nu a fost vina noastra, ca parintii nostri au actionat fiecare in functie de nivelul de cunostinte si de timpurile care erau atunci…

Daca intelegi si accepti trauma prin care ai trecut atunci o vei putea imbratisa, elibera si apoi privi cu detasare. Asa vei deveni mai uman si vei relationa manat de dragoste si sustinere neconditionata raportat in primul rand la propria persoana.

Sa nu lasam mostenire copiilor nostri propriile noastre traume. Sa nu le permitam sa se perpetueze chiar daca traim intr-o lume a vitezei, a tehnologiei moderne. Sa ne facem timp sa simtim, sa constientizam si sa ne vindecam ranile. Ei nu au nicio vina si de aceea nu trebuie sa poarte povara trecutului.

De cele mai multe ori in situatii stresante uitam ca frustrarile acumulate sunt de fapt propriile noastre lupte interne. Nu trebuie sa actionam in oglinda! Daca noi am crescut privati de libertate sau de un anumit confort fizic si emotional asta nu inseamna ca azi va trebui sa recuperam prin ei tot ceea ce n-am avut candva. Sa nu lasam trecutul sa ne conduca prezentul si sa ne crestem copiii pregatindu-i pentru viitor.

http://www.totuldespremame.ro/vocea-ta/vocea-ta-sa-nu-lasam-mostenire-copiilor-nostri-traumele-propriei-copilarii