Parenting

Esti prea serioasa pentru o mamica! Eu vreau sa fii roz!

Esti prea serioasa pentru o mamica! Eu vreau sa fii roz!

Trecusera vreo 5 luni de cand murise mama mea

si bunica Dianei. Eram in doliu.

Sufletul imi era si el negru. Neintelegere, neacceptare, durere, revolta, furie, neputinta era un amalgan de trairi in inima mea. Nu puteam schimba lucrurile.

Mama se stinsese din viata in urma unui accident vascular cerebral. Nu se astepta nimeni. Era o bunica activa, vesela, iubitoare, harnica. Era mereu langa mine cand aveam nevoie de ea. Nu ne sufoca niciodata. Daca aveam nevoie de ea era acolo, iar daca nu… stia sa se retraga subtil.

Ce-i drept tatal meu nu mai era de 4 ani si asta o cam destabilizase pe mama in prima faza. Apoi incet, incet alaturi de nepotica isi revenise si scapase de angoase. Maia, cum ii placea fetitei mele sa-i spuna venea sa ne molipseasca in fiecare seara cu pofta ei de viata si cu nelipsitele jocuri pline de fantezie si poveste. Maia, avea farmecul ei iar fetita mea o adora pur si simplu. Maia era vesnic neobosita si indelung rabdatoare. Cat de dura imi paruse mie intreaga copilarie acum vedeam in buni o noua femeie. Cata bucurie era in ochii ei atunci cand eram impreuna..cata rabdare… aveam o noua mama si o noua bunica absolut uimitoare.

Intr-o zi de octombrie s-a hotarat insa sa nu mai vina la noi ci sa mearga in vizita la tatal meu. Ii era tare dor de el… si asa Maia a urcat printre stele. Am pierdut-o. Si cu ea mi-am pierdut si radacinile. ERAM ORFANA! Doamne, cum suna asta! Si se intamplase tocmai acum cand trebuia sa inceapa Diana scoala si vroiam sa-i facem un fratior.

Am fost descumpanita. Am plans. Am urlat… n-am acceptat. Nu se putea.

Imi pierdusem tatal, bunicii, si acum si pe mama. Cum sa mai fii om?

Aveam nevoie sa plang dar nu puteam. In schimb pe chipul meu se asternuse tristetea. Niciun zambet, doar grimase. Eram in doliu dupa doliu si acest cosmar parca nu se mai termina.

Faceam totul dintr-o inertie. Mergeam la serviciu, faceam cumparaturi, ieseam in parc cu micuta mea… dar nimic nu mai era la fel.

Pana cand intr-o zi de primavara… la rugamintile fetitei mele am iesit in parcul de langa blocul nostru sa ne jucam cu ceilalti copii. Cand am ajuns era o galagie infernala. Copiii strigau, cantau, radeau! Un clown facea tot felul de scamatorii iar copiii erau de-a dreptul incantati. Si parintii erau implicati in acest eveniment asa ca atmosfera era cat se poate de placuta. Toti radeau si se amuzau de sunetele scoase de clownul ce imita acum tot felul de personaje animate.

Eu priveam cu detasare totul insa fetita mea traia momentul din plin. Radea, sarea de pe un picior pe celalalt si canta impreuna cu ceilalti copii.

O secunda s-a oprit si m-a privit in ochi.  Cu vocea ei cristalina mi-a spus: “Esti prea serioasa pentru o mamica! Eu vreau sa fii roz!”

 Atat. Apoi a continuat sa rada si sa se joace alaturi de ceilalti.

Am ramas fara glas. Doua boabe de roua mi s-au ivit printre gene. Mi-am privit hainele negre si am inteles. Era timpul sa renunt la doliu, sa ma impac cu trecutul si sa traiesc in prezent! Diana avea nevoie de mine, avea nevoie sa fiu ROZ!

Dragele mele, nu lasati ca starea voastra de spirit sa se transmita copilului. El are nevoie de stabilitate, armonie si multa, multa iubire!

Va rog, sa fiti ROZ, de dragul lor, de dragul copiilor vostri!

http://www.totuldespremame.ro/

1 Comment

  1. Foarte emotionant articolul!

Leave a Reply

Designed by Leo