Despre candoare, cu drag!

Despre candoare, cu drag!

E o după-amiază târzie de ianuarie. Afară e frig fiindcă soarele și așa zgârcit a apus fără drept de apel. Stau în stație și aștept cu nerăbdare tramvaiul. Sper să nu fie prea aglomerat deși asta e ora când majoritatea oamenilor ies de la serviciu.
În sfârșit sosește în stație.

Mă urc și mă bucur că e loc cât să respiri în voie. Îmi privesc însoțitorii. Majoritatea se caută în buzunare după telefonul mobil..doar câțiva vorbesc între ei…iar alțîi își păstrează gândurile în spatele cuvintelor. Chipurile le sunt împietrite. Unii sunt de-a dreptul încruntați..alții se inneacă în tristețe. Românii par a fi un popor de oameni triști, obosiți…resemnați. Cel puțin azi…

Instinctiv caut o fereastră, un ochi de geam să văd lumina și să pot urmări călătoria.

Privirea îmi fuge către un scaun…acolo stă o doamnă cochetă dar simplă în același timp. Îi privesc părul ușor grizonat. Îl ține prins într-o coadă discretă la spate. Încerc să-i ghicesc vârsta. Să aibă în jur de 55…57 de ani. Nu are riduri, doar câteva linii fine, riduri de expresie. O privesc cu atenție…hmm..ce ochi are..negrii ca doi tăciuni aprinși. Nu știu ce îmi place la ea…ar putea să-mi fie mamă. Poate chiar seamănă un pic cu mama mea…dar nu..are ceva..are o sclipire în ochi.

Abia acum am observat, cred că zâmbește…sau nu..dar are o expresie întipărită pe chip…e ceva..Doamne..acum știu..îi râde sufletul!

Un singur cuvânt îmi răsare în minte: candoare! Femeia asta e întruchiparea simplității, a liniștii sufletești…exprimă atâta sinceritate, candoare, noblețe!
Ce taină ascunde în sufletul ei? Cum reușește să arate așa? La ce se gândește oare? Poate la copiii ei, la nepoți, poate ceva din trecut îi animă imaginația.. Apoi realizez că e mai mult decât atât. E o stare pe care femeia asta a cultivat-o de-a lungul anilor. E o frumusețe aparte, o frumusețe a sufletului îndelung exersată și cultivată într-atât încât azi i-a devenit o stare de fapt.

55 de ani..e o vârstă, da! Stau și mă gândesc..de fiecare dată când a avut o problema femeia asta, minunea asta de femeie a știut să-și păstreze optimismul, noblețea, demnitatea. Când sufletul i-a trecut prin furtună ea a știut că nu trebuie să-și piardă speranța. A știut că există o rezolvare pentru toate. Știu sigur că nu și-a pierdut credința! Zâmbetul ei angelic vine de acolo: din iubirea pentru Dumnezeu..din iubirea pentru oameni, pentru viață!

Când viața a încercat-o greu ea a ales să fie bună! Când oamenii au rănit-o a ales să nu le răspundă cu aceeași monedă. Când a pierdut pe cineva drag a fost împăcată cu voia Domnului. Când a suferit, când inima i-a fost înșelată ea a ales să nu-și piardă speranța. Nu a judecat pe nimeni ori poate că a făcut-o dar nu cu asprime ci cu bunătate pentru că altfel și-ar fi pierdut candoarea, curățenia morală, nevinovăția. Lumina din ochii ei îmi amintește de lumina aceea dintâi, lumina poeziilor lui Blaga.

Femeia aceasta a trăit frumos, a iubit mai mult decât a judecat, a simțit mai mult decât a gândit iar pe chipul ei curat s-a întipărit subtil bucuria de a trăi și inocența-i din vremea când era doar un copil. Cine ar fi crezut că frumusețea, iubirea și candoarea mai călătoresc și azi printre noi….

O pală de vânt rece intră pe geam…două șuvițe rebele i se desprind și flutură nestingherite. Solul acesta de pace al lui Gerar mă trezește și pe mine din visare. Clipesc. Apoi cu jenă îmi plec privirea fiindcă prea insistent am privit-o minute în șir. Ea știe, a simțit, m-a văzut. Într-o secundă obrajii îmi sunt inundați și simt cum îmi ard.

Ea se ridică încet de pe scaun. Îmi zâmbește. Apoi, mai mult șoptit îmi spune:”Mulțumesc!”